Febră

 Ne-am luat şi ne-am dus… la munte.  Am mers şi-am mers sfidând cerul ce se întuneca morocănos, am mers până ce am dat de-un lac . Tocmai la ţanc a şi început ploaia să ne biciuie, de-a dreptul să ne biciuie, cu stropi mari, rapizi şi reci. Am fugit sub un molid bătrân şi ne-am lipit cu spatele de trunchi. Rădăcinile au început să se zvârcolească sub picioarele noastre şi-mi păru că aud un murmur din pământ. Îmi păru, îmi păru. Mi s-a părut.
 Curând acele s-au îmbibat cu apă şi picuri grei au început să se prelingă pe trunchi ca şerpii, ca şerpi roşii. M-am îndepărtat îngheţată, te-am tras după mine cu spaimă şi am luat-o la fugă-nspre lac. De ce fugim înspre lac? Am luat-o la fugă în direcţia opusă. Cu o mână îmi ţineam jacheta peste cap, cu o mână te ţineam pe tine, îmi intra apa prin mânecă şi mi-era frig de mama focului. Mi-am dat seama atunci că fugim de lac. Că lacul vine şi că o să ne acopere. Mi-am pierdut un balerin şi ai ţipat cu furie să fug, de ce port balerini şi că o să ne acopere. Am fugit ore întregi şi deşi fugeam împotriva lacului, mă tot regăseam liniştită lângă trunchi, de unde trebuia s-o luăm din nou de la capăt; iar spre sfârşit, îmi părea că nu mai suntem, că fug de una singură.

Anunțuri

6 responses to this post.

  1. ador ploaia 😀

    Răspunde

  2. Fugim de ploaie intr-o ciclicitate in care ne regasim langa un trunchi, adesea singuri ? Sau atunci cand fugim, datorita ritmurilor diferite, ajunge sa fie o fuga solitara ? 🙂

    Răspunde

    • Faci ca visul meu urat sa para o filozofie de viata. Ma gandesc ca e doar afisarea temerilor mele ascunse.
      De asta ne temem cu totii, nu? Insucces, frustrare, panica, singuratate.

      Răspunde

  3. Da, cred ca toti ne temem de acele lucruri.
    A, am crezut ca e o povestire simbolica :). Despre viata ca o calatorie in care cautarea de sine si neacceptarea imaginii revelate alterneaza. In drumul lor anevoios (drum de munte) oamenii isi intersecteaza calea. Exista acest element central – lacul – ce reflecta chipul celui ce se oglindeste in el, e un simbol pentru imaginea sinelui. E o destinatie la care ajungi in mod inevitabil in parcursul calatoriei („am mers până ce am dat de-un lac”), un punct la care odata ajuns nu mai „mergi”, te opresti. Omul nu poate merge mai departe de ceea ce cauta: pe sine. Apoi ploaia tulbura apa si implicit imaginea reflectata devine diforma, producand refuzul omului. El fuge de acest diform, de cauza uratului (ploaia), oprindu-se lipit de trunchiul copacului ocrotitor. „Casa” nu rezista decat o vreme, fiind supusa entropiei. Intr-o fuga usor haotica, zbuciumata (spre lac, impotriva lacului), pare ca greutatea descoperirii de sine e prea mare pentru a fi suportata („Că lacul vine şi că o să ne acopere”). Natural, pierderea de sine se dovedeste a fi solutia. Sau poate in urma tuturor acestor schimbari de sens – dinspre lac spre trunchi si inapoi – e deosebit de greu a realiza o sincronizare cu alte suflete ?

    Da, cred ca m-am afundat prea mult in simboluri literare :P.

    Răspunde

  4. „profesor de literatura Esqvilyn?”
    :)) neaaa, nici pe departe 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: