Archive for Ianuarie 2011

Lucrurile pe care le vreau se mai schimbă

Vreau să trăiesc într-o casă mică cu podele albe

Lângă o furioasă mare rece

Şi dacă nu o să am toate lucrurile astea, e ok. Nu e o poftă ci un exerciţiu de imaginaţie.

Cred că am crescut mare

Cărţile lui Jane austen nu au subiecte grozave, nu chiar, dacă stai să te gândeşti. Farmecul lor stă în fineţea observaţiilor scriitoarei, înţelegerea pentru oameni, abilitatea de a crea personaje atipice. De obicei scriitorii, artiştii pun în creaţia lor cât de mult pot din ei înşişi şi Jane Austen vine cu o serie de personaje principale deloc asemănătoare care, cred eu, nu s-ar fi înţeles între ele.

Preferata mea e Persuasiune deşi se sfârşeşte nasol. Nu înţeleg de ce mereu la sfârşitul cărţilor, cititorului îi e impus că bărbatul e cel norocos s-o capete pe fată. Fata e norocoasă şi ea, dar nu în aceaşi măsură. Whatever

Bineînţeles preferata tuturor e, pe drept, Mândrie şi prejudecată, are cea mai grozavă eroină, cel mai interesant erou, cea mai grozavă familie, cele mai grozave încurcături. Sigur, e o carte genială, am citit-o nu numai odată şi am văzut toate ecranizările (asta nu înseamnă mare lucru totuşi, am văzut cele mai multe ecranizări ale operelor britanice de secol 19, vezi aici).

Însă descopăr că nu mai îmi place Fitzewilliam Darcy şi asa mă face să cred că în sfârşit am crescut mare. Uneori pe parcursul poveştii îmi vine să mă strâmb de parcă aş mânca lămâie şi ( voi ştiţi că eu vorbesc cu personajele în timpul fimului) am simţit nevoia să spun de repetate ori „No Elizabeth, don’t do it!” E un înfumurat manipulator snob prost-crescut lipsit de simtul umorului care face un gest nobil de mari dimensiuni şi astfel devine peste noapte un om nou lipsit de atributele care îl caracterizează tot restul cărţii.

Seriously, Elizabeth, don’t go into the light!

Şi-apoi am zis… mă depăşeşte

[Mă refer aici la o competiţie individuală, care presupune documentare şi compunere.]

Întrebată care mi-este scopul…

– Vreau să câştig! i-am spus eu

-Atunci nu cred că ar trebui să participi.

– De ce?

– Nu e un motiv suficient de bun.

Îmi dau seama că motive mai bune s-ar găsi… vreau să mă dezvolt, să devin o persoană mai bună, să îmi lărgesc orizontul samd, dar în principal… în lipsa unor sentimente mai bune, când particip la o competiţie vreau să câştig. Hai că-s profundă.

Tot o apă şi-un pământ

Pe străzile noastre durerea e la ea acasă.

Cum veneam acasă astăzi m-a oprit o băbuţă care vindea nişte cărţi şi câteva casete. Băbuţa mea avea un palton scămoşat de modă veche şi gâtul gol şi îi tremurau mâinile.

Şi ce dacă oamenii au fost chinuiţi? După ce au scăpat, s-au dus să-i chinuie pe alţii mai slabi. Aşa merg lucrurile.

Acum mă gândesc în mod deosebit la suferinţele poporului lui Israel. Mutilat sufleteşte, s-a întors în pământul natal şi, în mod ironic, a început deportările. De ce? Pentru că e vorba de Israel, evident, e poporul ales. Nu e ironic?

Pentru durerea evreilor nu am cuvinte, dar durerea pe care le-au adus-o palestinienilor nu are scuză.  Tocmai cei care au suferit ar trebui să ştie mai bine.

Dar e un şir natural, e ordinea firească a lui Darwin. Rechinul cel mare domină oceanele ca un gangster, mănâncă şi se înmulţeşte până când descoperă că nu mai are mâncare. Îndură cât îndură, se întoarce împotriva celorlalţi rechini şi dispare. Tot aşa, oamenii sunt civilizaţi între ei până când le e foame. Când le e foame sau nu mai au toate luxurile pe care şi le doresc, devin bestii.

În aceaşi ordine de idei, am fost mişcată de acţiunea daneză de salvare a evreilor în 1943. Populaţia daneză, inclusiv poliţia daneză a dat o mână de ajutor evreilor şi 99% dintre ei au supravieţuit. Povestea e grozavă, se merită să îi acordaţi câteva minute.

De ce nu au fost restul statelor europene capabile de un gest de umanitate? Circumstanţe circumstanţe, spun cinicii sau extra patrioţii. În fapt, civili români au înfăptuit crime teribile din proprie iniţiativă, (şi la ordine speciale bineînţeles, dar nu numai), la fel au făcut ruşii, slovacii au plătit germanilor 500 de mărci pentru fiecare evreu care părăsea teritoriul slovac, ca să nu mai vorbesc de holocaustul bulgar şi ucrainean. Îi urau, oamenii îi urau. Nu era doar o chestie pornită de la vârf care se extindea datorită ordinelor. Oamenii doreau să poată învinui pe cineva pentru necazurile lor, să dea cu piciorul în cineva pentru că ei fuseseră ţinta loviturilor prea multă vreme, pentru că le era foame, le mureau cei dragi şi erau furioşi.

Dacă seceri vânt, culegi furtună. Dacă brutalizezi un om, brutalitatea va încep să i se pară normală.

Sesame street, where the air is sweet

Sunny Day
Sweepin’ the clouds away
On my way to where the air is sweet

Can you tell me how to get,
How to get to Sesame Street

Dar nimeni nu ştie cum ajungi acolo unde aerul e dulce.

Despre riduri

Am găsit un articol foarte interesant în revista More, un articol foarte bine scris ce acoperă multe din lucrurile ştiute despre riduri şi câteva mai puţin cunoscute.

Japanese Women Don’t Get Old Or Fat e titlul cărţii lui Naomi Moriyama. Acest articol reformulează şi spune Japanese Women Don’t Get Wrinkles.

Cu întelepciune fragedă… [2]

Nu putem scăpa niciodată de noi înşine, mi-am spus într-un moment de înţelepciune tristă.  

Aveam simpatie şi respect pentru cei care nu se plăceau, cei veşnic nefericiţi. Simţeam cu ei. Era grozav pe vremea când eram adolescenţi. Acum e doar enervant.