Archive for Februarie 2011

The Weepies

 

Anunțuri

Victoria. Bla bla bla

Am avut febră mare acum două nopţi şi am avut un vis aiurea pe care îl am uneori. Fug în sus pe nişte scări abrupte fără balustradă şi uneori mă opresc ca să mă uit în jos. Nu sunt speriată, mă gândesc că o să cad dar nu sunt speriată şi, bineînţeles, în final cad.

Urmează senzaţia aceea ameţitoare de leagăn. Nu am reuşit să mai adorm după aceea şi din gând în gând am ajuns la Holden Caulfield. Îl iubesc pe Holden Caulfield.  Când aveam 16 ani credeam că e un prost pentru că întrebările pe care şi le pune el au răspunsuri de la sine înţelese. Aşa că de ce le pune? Am scris un articol despre asta… Ah, aroganţa mea.

Mă citez… Maturitatea se vede când omul nu se mai izbeşte de zidul care stă între el şi ceea ce îşi doreşte, ci ocoleşte sau sare peste. Hm, multe ştiam când aveam 16 ani. Bacovia spunea că femeia e la apogeul frumuseţii când are 16 ani şi atunci numai trei zile. De atunci e declin. Sper că nu are dreptate în privinţa asta, deşi sunt de acord că în jurul vârstei lucrurile sunt mult mai intense decât oricând.

Am citit sau auzit ceva de genul că un Holden Caulfield matur şi cu o carieră de succes e inimaginabil. Asta e o prostie, nu e inimaginabil. Holden matur e genul de tip care ia lucrurile în serios şi ia oamenii în serios. E aşa cum trebuie, deşi mai puţin spectaculos, ceea ce e bine şi puţin deprimant.

Eh, e foarte urât afară, nu e suficient de rece ca să fie îngheţat şi nici suficient de cald cât să se usuce pământul şi ştii că urmează să vină primăvara dar copacii sunt la fel de scheletici cu ciori printre crengi. Iarba e încă gălbuie. Ar putea fi sfârşitul lui noiembrie.

Dar de ce titlul e Victoria? Pentru că iniţial am vrut să povestesc despre cea mai frumoasă operă de artă din toată lumea şi din toate timpurile. Îmi dă fiori, şi are şi un mesaj metaforic. Victoria e sublimă. Dar chiar aşa e? Pentru că eu am avut nişte înfrângeri sublime şi m-am săturat să văd filme în care personajul principal eşuează eşuează şi la sfârşit, în ciuda unor obstacole printre care şi nesiguranţa de sine, iese învingător. blea.

Dar pe bune, îmi dă fiori.

Little Dorrit. Micuta Dorrit

Micuţa Dorrit 2008 e ecranizarea romanului cu acelaşi nume de Charles Dickens. Filmul e de fapt un serial, cu primul şi ultimul episod de o oră, şi 12 episoade a câte 30 de minute.

Povestea se învârte în jurul tinerei Amy Dorrit care s-a născut şi a crescut în închisoarea Marshalsea, închisoarea datornicilor din Londra. După câteva întorsături de situaţie se îmbogăţeşte, apoi sărăceşte, află chestii, uită chestii. Şi există un bărbat, acel bărbat. E o poveste complicată, fascinantă şi sucită. Citește în continuare

Jeanne Hebuterne

Let me not to the marriage of true minds

Admit impediments. Love is not love

Which alters when it alteration finds,

Or bends with the remover to remove:

Oh, no! it is an ever-fixéd mark,

That looks on tempests and is never shaken;

It is the star to every wandering bark,

Whose worth’s unknown, although his height be taken.

Love’s not time’s fool, though rosy lips and cheeks

Within his bending sickle’s compass come’

Love alters not with his brief hours and weeks,

But bears it out even to the edge of doom.

If this be error and upon me proved,

I never writ, nor no man ever loved.”

Faimosul sonet mi-a părut potrivit cu imaginea muzei lui Modigliani.

After party

Blogul meu e o sursă de nervi.

În primul rând nu are tematică pentru că nu reuşesc să o menţin, mă plictisesc repede.

 Nu spune nimic care să aibă importanţă pentru altcineva în afară de mine şi uneori nici măcar pentru mine.

 Nu pot să scriu despre chestiile care chiar mă interesează pentru că nu vreau ca toţi cunoscuţii mei să îmi afle gândurile. E o murătură. În sfârşit, nu aş citi blogul ăsta dacă nu l-aş scrie eu.

Nici nu mai am motiv ca să îl menţin. Cum mă plictiseam azi-vară mi-am propus să devin unul din bloggerii ăia cu aplicaţii arogante care spun „Sunt mai bun decât 90% din bloggeri”. Oh well, done that.

 Ei bine, am aflat că e uşor, nu trebuie să fii un geniu. Sistemul după care funcţionează zelist e cu găuri.

Le-am spus câtorva cunoscuţi povestea asta şi au reacţionat cu scârbă. Deduc că trebuie să existe alte motivaţii când îţi faci blog, pe lângă plictiseală. Găsesc că asta e comic, de vreme ce majoritatea blogurilor plutinde prin atmosferă au fost create cu scopul de a atrage aprecierea unor oameni străini.

Ah, scoateţi-mă din blogroll, unsubscribe şi flagelaţi-mă la comentarii.

Kandinski

Eu văd un bărbat râzând cu pălărie mare, îmbrăcat ca un spaniol şi un preot ortodox cu mâinile deasupra capului de parcă ar striga Ura!

La ce îţi zboară gândul?

Nu pot să îmi iau gândul de la războaie şi tratate, mereu recapitulez câte ceva în minte.

Oare cei de la medicină se gândesc numai la bube în sesiune?