Archive for Aprilie 2011

Căsuţa cu scrisori 4

Căsuţa cu scrisori 3

27 aprilie 2006, Oradea

Dragul meu Sorin,

Nu am un motiv să-ţi scriu şi faptul că-ţi scriu nu are nici o noimă. Te gândeşti acum… halal mod de a începe o scrisoare.

Dar să ştii că o scrisoare fără motiv e mai grozavă decât de oricare alt soi. Astfel poţi să fii sigur că neavând nici o motivaţie, nici o  obligaţie şi nici o intenţie să te impresionez, voi fi cu desăvârşire sinceră.

Hm, imaginează-ţi numai… dacă ai avea o oră la dispoziţie numai să-ţi povesteşti fanteziile, sincer, serios, fără insinuări, fără să zâmbeşti în sinea ta şi fără ruşine, … ce ai povesti? Şi nu mă refer aici la fantezii sexuale… mă refer la chestii care îţi stau pe suflet.

Eu una am aşa nişte fantezii uneori, că sunt respinsă de oamenii pe care îi iubesc şi în mod eroic sufăr fără să le reproşez nimic, tăcută ca un miel şi apoi plec ca să îi las să o ia de la început. Vezi tu, fanteziile mele sunt foarte dramatice iar eu nu sunt chiar eu însămi.

Chiar astăzi am avut de mers la o şcoală de ţigani unde am făcut practica pedagogică. Pe atunci se ocupa de asta o doamnă pe care o respectam foarte mult, o apreciam că e aşa spontană şi umilă şi cu principii ferme. O consideram… mentorul meu, ca să zic aşa.

Într-o zi, o fată care îşi făcea şi ea practica şi pe care doamna asta o îndrăgise mult, ne-a spus firesc,ca pe ceva de nimic, că ea e ţigancă. Fata nu arăta a ţigancă, nu vorbea ţigăneşte şi era foarte bine educată dar făcuse greşeala de a mărturisi public că originile ei sunt astfel ruşinoase.

Doamna mea, după o lungă abţinere i-a sugerat să nu mai spună asta nimănui, pentru ca mai apoi să-mi atragă atenţia că … fata are caracteristici ţigăneşti, că are o fire sălbatică, lipsită de griji, nestresată, că asta poate duce la delăsare şi că delăsarea e marea plagă a neamului ei. Mai apoi a observat că fata are o preferinţă pentru încălţămintea de culoare roşie şi auriu, ceea ce demonstrează că genetica se ţine de om în ciuda spoielii de civilizaţie. Şi de aici înainte mereu lua aminte la lucrurile care ei îi demonstrau… … nu ştiu, nu pot să aleg cuvântul potrivit.

Ce crezi, Sorine? Care e răspunsul normal al unei firi sensibile ca firea mea?

Îţi voi spune adevărul. Să apreciezi asta, nu ai idee cât de mult minţim, uneori fără să ştim minţim pentru că răspunsurile corecte ne-au fost date de-a moca. Adevărul e că atunci când ne-a spus că e ţigancă am simţit la fel, mi-a fost aiurea, awkward allert, am simţit că e ceva ce trebuie ascuns. Apoi încet m-am revoltat şi deşi îmi dau seama că nu e ceva ceva ce merită apreciat, nu mă pot abţine. Asta îmi aminteşte de cuvintele unei poloneze care a scăpat vieţile a câteva mii de copii evrei. Spunea că vieţile salvate de ea nu sunt un titlu de glorie, ci justificarea existenţei ei pe pământ. Înclin să cred că şi ea s-a luptat mult cu teribila iubire de sine, nimeni nu renunţă la sine de parcă aşa ar fi fost setat din fabrică. Dar mă abat de la subiect. Fata a plecat foarte dezamăgită după nişte discuţii nasoale şi nu a mai apucat sau a uitat să-i returneze doamnei o carte e care o împrumutase.

Am avut fantezia asta, că eu sunt ţiganca şi acum, când mă duc la şcoală, o voi saluta pe doamna mea cu blândeţe şi drag, o voi întreba ce face familia ei, îi voi returna cartea şi în tot timpul ea va rămânea  distantă.

Ştii Sorine, nu există sfârşituri fericite.

Ioana.

The Body

The Body pune o problema interesanta, pentru care motiv il mentionez acum in perioada Pastelor. Un arheolog israelit descopera un mormant de om bogat cu o piatra rotunda la intrare, in care se afla corpul unui barbat crucificat de 32 de ani si un vas cu untdelemn. Mormantul dateaza din anul 32 A. D. dupa cum demonstreaza datarea cu carbon si o moneda din vremea lui Pilat Pont. Mai mult, pe coastele barbatului se vede ca a fost injunghiat cu o sulita iar pe craniu se vad zgarieturi adanci, ca de spini.

Am apreciat filmul din mai multe motive. N-am mai vazut nici un film care sa respecte principiile arheologiei asa cum le-am invatat la scoala, Antonio Banderas are o voce foarte interesanta si, in fine,  se pune la modul serios intrebarea… Cum ar reactiona credinciosii daca o asemenea situatie ar aparea? Ce ar inseamna o asemenea descoperire, cum ar reactiona Biserica, ce mutatii ar avea loc…

Pentru mine a fost captivanta framantarea constiintelor si am ramas prinsa pana la sfarsitul neasteptat si concluzia neasteptata. Mi s-a parut un film foarte bun, dar nu ma mir ca nu e mai cunoscut, subiectul e delicat.

„I thought I had lost my faith in Christ, in God, my savior, my friend. But I didn’t. I’ve lost my faith in serving men like you or Moshe Cohen, who use God to justify their material agendas.”

Căsuţa cu scrisori [3]

Căsuţa cu scrisori 2

23 aprilie 2006, Oradea

Dragă Lia

Acum două luni, tata a vopsit pomii în alb de la baza tulpinii până-n vârf şi toţi sunt acum în floare, cu flori albe. Grădina noastră e ca din Gondor, gata de nuntă. 

Acum imagineaza-ma intinsa pe balansoar ca o pisica cu parul atarnand de pe perne.E cald si linistit, mi se pare ca nimic nu se misca, doar cateva fire de par. În lumina asta părul meu pare roşietic. 

Am senzatia ca lumea s-a oprit in loc,ca eu m-am oprit in loc, singura, pasnica.

Ca să vezi până unde merge cugetarea feminină… trebuie sa spun ca sa completez tabloul… nu stiu cum arat, probabil nu grozav de vreme ce n-am facut dus astazi, dar ma simt grozav de frumoasa. Si asa am trecut de la o descriere inocenta la calitatea umana care a distrus paradisul: egoismul.

 Dar destul cu prostiile astea, am o pofta de viata, un chef absurd, aceasi senzatie… ca as putea fugi fara sa-mi pese, si sa tot fug.  Un chef absurd si luna care-mi sede vesnic in cale. Ca in piesa lui Camus.

Ma trezesc ca zambesc euforic. E curios, ce diferit simtim fericirea, in cat de multe culori vine, de la ce lucruri de nimic porneste. Si mai ales, cat de mult se asemana uneori cu durerea.

Tot scriind si gandindu-ma cu afectiune la persoana mea, mi-am amintit o întâmplare din toamna asta. Am făcut cunoştinţă cu un băiat de 16 ani şi i-am vorbit ca unui băiat de 16 ani a căruit companie nu mă poate interesa, cu superioritate neintenţionată dar oarecumva conştientă. Am fost evident drăguţă dar aroganţa transpare. El la randul lui mi-a vorbit ca şi cum compania mea nu-l poate interesa. A luat la mişto aerul meu de  „nu ti-a făcut cineva toate poftele”. Şi m-am simţit transparenta. Abia minute mai devreme avusesem aceaşi pretenţie… chiar dacă neintenţionat, din reflex.

Cred că toţi oamenii vor să domine mintal pe cineva, conştient sau nu. Nu suntem cumpliţi?

Si stii ce e trist? Cineva a observat ceva la mine, chiar daca e ceva rau si asta m-a facut sa ma simt bine.

Si stii ce mai e curios… ca dupa izbucnirea asta de sinceritate brusca, fara cap si coada si poate fara sens… ma apreciez si mai mult.

Ah

As vrea sa-ti transmit starea in care sunt acum. Nici nu-ti poti inchipui ce fericita si in acelasi timp, amaruie si multumita ma simt. Dar se lasa intunericul si mi-e frig si pisica a inceput sa toarca langa mine. Urasc pisica asta, mai ales cand toarce. Mi se pare cel mai aiurea mod de a exprima comfortul.

 Ioana

Cred din ce in ce mai putin…

In Uniunea Europeana.

M-am saturat sa vad postere cu copii din 5 rase diferite asezati ca cei mai buni prieteni, postere cu o mana neagra care strange o mana alba, sau o fetita blonda care pupa un baietel negru. Ma dezgusta. Se cheama reclama ieftin- rezidual coloniala.

Daca chiar nu este nici o diferenta intre albi si negrii, de ce pe brosurile de la Centrul de informare europeana nu sunt doua maini albe? Sau cativa copii caucazieni? De ce trebuie sa fie atat de evidenta uniunea albilor cu negrilor?

Am vrut sa iau brosura ca s-o pastrez pentru posteritate. Mi s-a zis ca nu exista nici o copie.

Dar promit ca daca imi explicati de ce e o chestie rasista, fac un gest civic si o rapesc.

20 minute

Dupa cum spune si titlul, mi-am propus sa scriu acest post in 20 de minute. Am ajuns la concluzia ca daca nu poti spune ceva consistent in timp scurt, degeaba te strofoci.

Citesc acum o carte despre Holocaustul din Basarabia si Transnistria, una din mai multele carti care mi-au cazut in mana despre Holocaustul de care s-au facut vinovati romanii. Intai cand a inceput sa ma preocupe subiectul, marturiile emotionante m-au lasat masca. Apoi am citit o carte care nega existenta Holocaustului, apoi o marturie a unui rabin despre panica in retragerea trupelor romane dupa ultimatumul rus, cu doua zile inainte de ultimatumul rus.

Atitudinea autorului in cartea pe care o citesc acum e cam… drept e ca atrocitatile au fost nasoale, dar Antonescu era in general un tip bland care nu vroia sa faca rau nimanui, iar evreii n-au fost nici ei de treaba si au cam cerut-o…

Intre marturii partial adevarate, documente manipulate si o istoriografie absurd de subiectiva, cum decizi unde sade adevarul? Undeva la mijloc, evident, sau nu? Uneori ma gandesc cu fior ca daca traiam acum 100 de ani nu as stii nimic despre  lucruri care astazi mi se par insuficient tratate. Sau daca as fi trait in 1945, as fi ramas o viata intreaga in totalitarism… Dar nu e la fel cu noi? Suntem doar o perioada in istoria omenirii, inceputul secolului XXI, atunci cand a aparut pe piata Ipad-ul si lumea a trecut printr-o criza economica de proportii memorabile. Copii vor invata despre consecintele crizei la scoala poate folosind Ipad-ul, dar nu vor stii cate masinatii si mizerii s-au facut in spatele culiselor. Si tot nu se va stii exact ce s-a intamplat in anii 40 in Basarabia, pentru ca veteranii sunt morti si documentele nu sunt de incredere.

Inteleg  de ce ar fi mintit jandarmii si soldatii romani care s-au ocupat de asta. Inteleg de ce au mintit rusii si germanii, dar de ce au mintit victimele?

Tragedia lor a fost suficienta. In efortul de a arde cele 50000 de cadavre din regatul mortii, prizonierii folositi la incarcat descarcat si stivuit au fost nevoiti sa sape un sant ca sa se scurga sangele. De ce ar trebui inventat ceva pe langa asta?

(mi-a luat 30 de minute.. eh)

Curiosul moare repede

 

I’m not a morning person.

Astă noapte nu am reuşit să adorm până dimineaţa, îmi venea să plâng de ciudă. Ultima dată m-am uitat la ceas la ora 4, sau cel puţin aşa îmi amintesc.

-Alo? mormăi eu

-Ceau Maria.

-Ceau… Cât e ceasul?

-ăăă, 7.

– Cine eşti?

– Alex.

-Cine?

-Alex… (explicaţia aferentă)

-Alex. Dar cât e ceasul?

-7.

– Păi, oamenii dorm la ora 7.

-Nu, acum eu sunt în tren spre casă.

ce?!

– EU dorm la ora 7.

Clar??