Posts Tagged ‘Unde nu se intampla mare lucru’

Căsuţa cu scrisori. Încă o aberaţie.

Dragă Lia,
Plouă mărunt mărunt de zici că se izbesc mulţime de musculiţe de ferestre. E aşa un sunet calmant, îmi şopteşte… „shhh, totul e exact aşa cum trebuie, dar trebuie să fii puţin tristă”.
De ce îţi scriu acum, te întrebi… de ce sunt chinuită acum?
Cum te pot face să înţelegi frustrarea mea? Mi-e teamă că n-am cum, nu pentru că nu sunt cuvinte… vezi tu asta e tragedia, cuvinte sunt dar nu le pot alătura cum trebuie, vopsea este dar nu mă ascultă mâinile.
Cred că m-ar binedispune enorm să golesc tuburile de vopsea pe podele.  Vezi ce-mi trece prin cap.
De la atâta ironie îmi vine să mă resemnez. Tragic da. Am darul de a aprecia, cunosc, simt până în fundul sufletului şi merg acasă golită de sens, frustrată, cu poftă de gesturi teatrale.Hah! Îmi imaginez numai ce satisfacţie aş avea dacă aş goli tuburile de vopsea pe podea. Ca un savant nebun. Cred că m-ar binedispune enorm.
E un lanţ prins de gât ce mă trage în spate.
Nu ştiu de ce am iluzia asta că există un loc unde aş putea să ies din mintea mea şi să fiu … nu neapărat fericită dar să ies din mintea mea.
Ioana

Anne Stahl

Am vrut de multă vreme să o pomenesc pe minunata Anne Stahl de al cărui stil m-am îndrăgostit. E aşa curat şi simplu şi emoţionat…. o iubesc.


Tot o apă şi-un pământ

Pe străzile noastre durerea e la ea acasă.

Cum veneam acasă astăzi m-a oprit o băbuţă care vindea nişte cărţi şi câteva casete. Băbuţa mea avea un palton scămoşat de modă veche şi gâtul gol şi îi tremurau mâinile.

Şi ce dacă oamenii au fost chinuiţi? După ce au scăpat, s-au dus să-i chinuie pe alţii mai slabi. Aşa merg lucrurile.

Acum mă gândesc în mod deosebit la suferinţele poporului lui Israel. Mutilat sufleteşte, s-a întors în pământul natal şi, în mod ironic, a început deportările. De ce? Pentru că e vorba de Israel, evident, e poporul ales. Nu e ironic?

Pentru durerea evreilor nu am cuvinte, dar durerea pe care le-au adus-o palestinienilor nu are scuză.  Tocmai cei care au suferit ar trebui să ştie mai bine.

Dar e un şir natural, e ordinea firească a lui Darwin. Rechinul cel mare domină oceanele ca un gangster, mănâncă şi se înmulţeşte până când descoperă că nu mai are mâncare. Îndură cât îndură, se întoarce împotriva celorlalţi rechini şi dispare. Tot aşa, oamenii sunt civilizaţi între ei până când le e foame. Când le e foame sau nu mai au toate luxurile pe care şi le doresc, devin bestii.

În aceaşi ordine de idei, am fost mişcată de acţiunea daneză de salvare a evreilor în 1943. Populaţia daneză, inclusiv poliţia daneză a dat o mână de ajutor evreilor şi 99% dintre ei au supravieţuit. Povestea e grozavă, se merită să îi acordaţi câteva minute.

De ce nu au fost restul statelor europene capabile de un gest de umanitate? Circumstanţe circumstanţe, spun cinicii sau extra patrioţii. În fapt, civili români au înfăptuit crime teribile din proprie iniţiativă, (şi la ordine speciale bineînţeles, dar nu numai), la fel au făcut ruşii, slovacii au plătit germanilor 500 de mărci pentru fiecare evreu care părăsea teritoriul slovac, ca să nu mai vorbesc de holocaustul bulgar şi ucrainean. Îi urau, oamenii îi urau. Nu era doar o chestie pornită de la vârf care se extindea datorită ordinelor. Oamenii doreau să poată învinui pe cineva pentru necazurile lor, să dea cu piciorul în cineva pentru că ei fuseseră ţinta loviturilor prea multă vreme, pentru că le era foame, le mureau cei dragi şi erau furioşi.

Dacă seceri vânt, culegi furtună. Dacă brutalizezi un om, brutalitatea va încep să i se pară normală.

Cu întelepciune fragedă… [2]

Nu putem scăpa niciodată de noi înşine, mi-am spus într-un moment de înţelepciune tristă.  

Aveam simpatie şi respect pentru cei care nu se plăceau, cei veşnic nefericiţi. Simţeam cu ei. Era grozav pe vremea când eram adolescenţi. Acum e doar enervant.

Căsuţa cu scrisori [2]

 Oradea, 15 aprilie 2006

Dragă Lia,

 

Mi-am dat seama că mereu specific de unde anume îţi scriu. Cred că e pentru că vreau să îmi asociezi cuvintele cu o imagine. Aşa că imaginează-mă stând cu picioarele adunate sub mine în fotoliul de lângă fereastra din bucătărie, cu o cană de ceai fierbinte aşezată pe un braţ al fotoliului şi o grămăjoară de teste dedesupt. Dacă se udă testele va trebui să le dau tuturor câte-un zece. Eh, asta este.

Dragă Lia, ghici cu ce m-am îndeletnicit astăzi? Am gustat prăjituri şi torturi pentru nuntă, atât de multe prăjituri şi torturi încât cred că nu o să-mi mai fie vreodată poftă de prăjituri sau torturi. Ba chiar la un moment dat nu mai reuşeam să disting bine aromele şi patiserul mă privea cu furie răbdătoare.

Mai avem atât de puţin timp şi încă mai sunt atât de multe de rezolvat…de fapt, e mai bine să nu mă gândesc la asta, tind să intru în panică.

Orice lucruşor care nu merge chiar cum trebuie mă face să intru în panică mai nou. Am primit o ofertă foarte interesantă de muncă în Namibia, se pare că au urgent nevoie de învăţători cu experienţă. A trecut atâta vreme de când mi-am depus Cv-ul încât am uitat şi ieri n-am avut prezenţa de spirit să dau un răspuns pe moment. Am spus că mă mai gândesc. E pentru o perioadă de 1-2 ani, nu mi-aş putea permite să fiu plecată atât de mult timp. Oricum, nu mai e o experienţă pe care mi-o doresc la fel de intens ca acum trei ani.  

Oricum, mă simt puţin mizerabil, au nevoie de învăţători cu experienţă „urgent” şi eu aş putea satisface nevoia asta. But oh well, let us not dwell.

Am atâtea lucruri de rezolvat, atât de multe lucruri de aranjat şi atât de mulţi oameni de mulţumit.

Abia aştept să ne întâlnim. Îţi dai seama că mai sunt doar 5 luni până când o să fii domnişoară de onoare la nunta mea?

 Ioana

Cu înţelepciune fragedă

„If you don’t look for a mistake, you won’t find one.”

Dragostea acoperă totul…

Căsuţa cu scrisori

În următoarele luni am să scriu o poveste sub formă de scrisori. Ioana îi scrie în fiecare săptămână Liei, prietena ei din copilărie. E o provocare pentru anul 2011 şi sper că vor fi în total 50 de scrisori.

                                                                                                                      20 martie 2006, Oradea

Dragă Lia,

Îţi scriu această scrisoare de lângă copacul plin de bube în care ne prefăceam că trăieşte o vrăjitoare. Mai ştii? Se mai văd cuiele în el, numai că sunt înconjurate de scoarţă groasă şi nu se mai pot scoate. Poate sunt cuiele noastre, sau poate copiii de aici ne-au continuat tradiţia.

Alexandru m-a luat prin surprindere în după-masa asta, a venit la şcoală chiar înainte să plece copii şi nici măcar în maşină n-a vrut să îmi spună unde mergem.

M-a surprins că deşi peste tot se construieşte, aici locurile nu s-au schimbat prea mult, atâta tot că în faţa hotelului părăsit e acum un teren de golf. Dar podul e tot curbat la mijloc, de pe case se decojeşte tencuiala şi pământurile colorate de pe deal sunt împărţite în dreptunghiuri şi pătrate şi L-uri.

Lângă mine Alexandru stă întins cu ochii închişi şi mâinile sub cap. Are o expresie liniştită, zâmbeşte închipuindu-şi că mi-a făcut o mare bucurie.

Aş vrea să plecăm, dar mi-e prea lene să vorbesc şi-apoi m-a cuprins o stare de paşnică nefericire în care dacă tot am intrat, e mai comod şi romantic să stau lângă un copac bubos decât în maşină.

Tu ce ţii minte din locurile astea? Eu nu am decât amintiri care acum mă fac să-mi strâng dinţii laolaltă. Ah, odată am înţepat un şarpe cu o cariocă. Sigur, pe-atunci era distractiv.

Abia aştept să aud gândurile tale.

Ioana