Posts Tagged ‘viatastatica’

Căsuţa cu scrisori. Încă o aberaţie.

Dragă Lia,
Plouă mărunt mărunt de zici că se izbesc mulţime de musculiţe de ferestre. E aşa un sunet calmant, îmi şopteşte… „shhh, totul e exact aşa cum trebuie, dar trebuie să fii puţin tristă”.
De ce îţi scriu acum, te întrebi… de ce sunt chinuită acum?
Cum te pot face să înţelegi frustrarea mea? Mi-e teamă că n-am cum, nu pentru că nu sunt cuvinte… vezi tu asta e tragedia, cuvinte sunt dar nu le pot alătura cum trebuie, vopsea este dar nu mă ascultă mâinile.
Cred că m-ar binedispune enorm să golesc tuburile de vopsea pe podele.  Vezi ce-mi trece prin cap.
De la atâta ironie îmi vine să mă resemnez. Tragic da. Am darul de a aprecia, cunosc, simt până în fundul sufletului şi merg acasă golită de sens, frustrată, cu poftă de gesturi teatrale.Hah! Îmi imaginez numai ce satisfacţie aş avea dacă aş goli tuburile de vopsea pe podea. Ca un savant nebun. Cred că m-ar binedispune enorm.
E un lanţ prins de gât ce mă trage în spate.
Nu ştiu de ce am iluzia asta că există un loc unde aş putea să ies din mintea mea şi să fiu … nu neapărat fericită dar să ies din mintea mea.
Ioana
Anunțuri

Anne Stahl

Am vrut de multă vreme să o pomenesc pe minunata Anne Stahl de al cărui stil m-am îndrăgostit. E aşa curat şi simplu şi emoţionat…. o iubesc.


Căsuţa cu scrisori 5

Dragă Lia,

Am atâtea să-ţi spun… chiar şi după ce-ţi scriu, mă duc la culcare şi încă îţi povestesc lucruri în minte. Îţi povestesc lucruri pe care n-aş vrea să le scriu vreodată, să nu le ştie nimeni.

Însă nu pentru că mi-e ruşine de gândurile mele, de cele mai multe. Mi-e doar… aş vrea ca nimic despre mine să nu fie ca o carte deschisă. Stăpânirea de sine îmi pare a fi cea mai satisfăcătoare senzaţie socială, e pură aroganţă şi hrană pentru aroganţă. După cum spunea Coco Chanel… elegance is refusal.

Aşa că… îţi voi povesti acum despre moartea unui porc. Ar trebui să-ţi spun că în tot timpul îţi voi povesti numai lucruri care mă fac să mă simt grozavă, chiar dacă sunt sau par autopunitive.

Unchiul meu a tăiat un porc şi am evitat să fiu de faţă. Când am intrat în casă mi-am ferit ochii de masa pe care era pusă carnea, dar toate gingăşiile astea sunt rodul educaţiei şi, cred eu, a imaginaţiei care îşi impune senzaţii. Am predat copiilor empatia atât de multă vreme că m-am obişnuit să am empatia unui copil. Intr-o anumită măsură, ne educăm să avem un anumit tip de răspuns emoţional. Ştim cum să răspundem în cazul X şi Y.

Cum ar fi dacă le-am inversa? Dacă aş decide că suferinţa mă lasă rece, în mod raţional… nu aş putea să îmi urmez raţiunea?

Mi-e groază de păianjeni, dar m-am ambiţionat să ţin unul în mână. De ce ar fi altfel cu alte sentimente…?

Gândindu-mă la asta şi la consecinţe… m-am întrebat de unde ar începe apatia? Şi m-am gândit la porc, l-am auzit zvârcolindu-se, i-am auzit ţeasta crăpând şi în mintea mea m-am întors să-l văd, i-am privit fix boticul amuşinând până ce i s-a oprit creierul.

Gândurile mele mă alarmează. O iau razna.

Ioana

Tot o apă şi-un pământ

Pe străzile noastre durerea e la ea acasă.

Cum veneam acasă astăzi m-a oprit o băbuţă care vindea nişte cărţi şi câteva casete. Băbuţa mea avea un palton scămoşat de modă veche şi gâtul gol şi îi tremurau mâinile.

Şi ce dacă oamenii au fost chinuiţi? După ce au scăpat, s-au dus să-i chinuie pe alţii mai slabi. Aşa merg lucrurile.

Acum mă gândesc în mod deosebit la suferinţele poporului lui Israel. Mutilat sufleteşte, s-a întors în pământul natal şi, în mod ironic, a început deportările. De ce? Pentru că e vorba de Israel, evident, e poporul ales. Nu e ironic?

Pentru durerea evreilor nu am cuvinte, dar durerea pe care le-au adus-o palestinienilor nu are scuză.  Tocmai cei care au suferit ar trebui să ştie mai bine.

Dar e un şir natural, e ordinea firească a lui Darwin. Rechinul cel mare domină oceanele ca un gangster, mănâncă şi se înmulţeşte până când descoperă că nu mai are mâncare. Îndură cât îndură, se întoarce împotriva celorlalţi rechini şi dispare. Tot aşa, oamenii sunt civilizaţi între ei până când le e foame. Când le e foame sau nu mai au toate luxurile pe care şi le doresc, devin bestii.

În aceaşi ordine de idei, am fost mişcată de acţiunea daneză de salvare a evreilor în 1943. Populaţia daneză, inclusiv poliţia daneză a dat o mână de ajutor evreilor şi 99% dintre ei au supravieţuit. Povestea e grozavă, se merită să îi acordaţi câteva minute.

De ce nu au fost restul statelor europene capabile de un gest de umanitate? Circumstanţe circumstanţe, spun cinicii sau extra patrioţii. În fapt, civili români au înfăptuit crime teribile din proprie iniţiativă, (şi la ordine speciale bineînţeles, dar nu numai), la fel au făcut ruşii, slovacii au plătit germanilor 500 de mărci pentru fiecare evreu care părăsea teritoriul slovac, ca să nu mai vorbesc de holocaustul bulgar şi ucrainean. Îi urau, oamenii îi urau. Nu era doar o chestie pornită de la vârf care se extindea datorită ordinelor. Oamenii doreau să poată învinui pe cineva pentru necazurile lor, să dea cu piciorul în cineva pentru că ei fuseseră ţinta loviturilor prea multă vreme, pentru că le era foame, le mureau cei dragi şi erau furioşi.

Dacă seceri vânt, culegi furtună. Dacă brutalizezi un om, brutalitatea va încep să i se pară normală.

Cu întelepciune fragedă… [2]

Nu putem scăpa niciodată de noi înşine, mi-am spus într-un moment de înţelepciune tristă.  

Aveam simpatie şi respect pentru cei care nu se plăceau, cei veşnic nefericiţi. Simţeam cu ei. Era grozav pe vremea când eram adolescenţi. Acum e doar enervant.

Filosofând

E foarte la modă să îţi exprimi crezul prin intermediul citatelor. Le dăm oarecare credit pentru că autorul e cineva în general respectat. Dar dacă aş înlocui numele cunoscut ar mai fi ceva de capul… citatului?

Ca să dau un exemplu…

„A nu avea eroi înseamnă a nu avea aspiraţii, a trăi în trecut, a fi aruncat înapoi la rutină, senzualitate şi o personalitate conservatoare.”

Vasile Ciucur de la Brad

Mi se pare că a fi aruncat înapoi la rutină, senzualitate şi o personalitate conservatoare nu e ceva negativ. Rutina e necesară, senzualitatea e firească şi cine are dreptul să te judece dacă eşti conservator? Toate astea în cantitate normală şi în condiţiile potrivite sunt amorale, cred eu.

Am două teorii, şi anume…

Avea sens pentru Vasile pentru că pesemne el a cugetat îndelung şi a făcut conexiuni, a ajuns de la A la B la C şi nouă ne spune numai că a ajuns la A la C. Ceea ce e adevărat, dar e incomplet.

Avea sens pentru Vasile precum ar avea sens pentru mine să spun că îmi place să mănânc unt de arahide cu castraveţi muraţi. Îmi place, dar nu e ceva după care aş vrea să se ghideze planeta.

Détourner les yeux

 

Controlori fioros-suspicioşi, funcţionari plictisiţi, cântece care nu înseamnă nimic, trandafiri manipulaţi şi întinşi ca nişte viermi peste bare de metal în faţa vreunui bloc, vise pe care le-am uitat, filme care ne fascinau când eram mici şi acum sunt doar ok, oameni care se autoanalizează până când se transformă în adulţi suprarealişti, supraponderali, supracondensati, supraseriosi şi supraconcentrati, câini slăbănogi, victime ale rozatoarelor, umbrele rupte şi pline de noroi, bijuterii ruginite, pantofi vechi cu vârful spart prin care ies degete, mereu el cel orb, femeia frumoasă şi grasă din tramvai, biscuiţi cu cafea care n-au gust de cafea, copilul care cere 50 de bani lângă patiserie şi… pfui, câte şi mai câte.

 Par toate să se adune acum în mâinile mele, şi-aş vrea să le îngheţ într-o scriere minunată ca să ţin minte peste veacuri şi poate să înţeleg toate lucrurile amărui şi aleatorii care uneori mă fac să zâmbesc cu inima împărţită între jena care spune: „întoarce-ţi ochii”, şi senzaţia că trebuie să mă uit atent şi că trebuie să simt acut, ca şi când aş primi un pumnal în braţ.