Părerea ta contează…

Mi se par foarte comice mesajele inspiraţionale care încearcă să îţi transmită cât de mult îi pasă unei bănci sau firme de asigurare de tine şi părerea ta. Părerea ta contează pentru noi …

Fireşte că sentimentele şi dorinţele tale nu interesează pe cei care urmăresc să-ţi ia banii, dar Universitatea, diverse organizaţii, locul de muncă şi orice spaţiu creativ care beneficiază de aportul tău ar trebui să arate interes. Din păcate însă observ în ultima vreme o caracteristică a brainstorming-ului şi discuţiilor în contradictoriu în România. Părerea celui care nu se vâră zgomotos în conversaţie întrerupând pe altul contează destul de rar şi că e de fapt, destul de rar auzită. Uneori am impresia că tot ce rezonează în cutia de viteză a interlocutorului meu e …blablabla… blabla… blabla.

Faptul că de multe ori nu eşti ascultat e doar o latură. Cealaltă se manifestă când eşti ascultat iar ideea sau părerea ta e etichetată ca fiind prostească sau vreun alt adjectiv de aceeaşi natură.

„Dacă nu vezi lucrurile în acelaşi mod în care le vedem noi, o să te luăm cu sarcasm şi buza de sus elevată tremurând uşor, îţi vom trage una peste cap şi te vom zvârli înapoi în banca ta ca să stai cuminte. Dar te rog, exprimă-te!” Asta e feudalism intelectual.

E un cerc vicios, în şcoală tinerii nu au fost încurajaţi să gândească neobişnuit şi deveniţi acum studenţi se comportă precum profesorii pe care i-au văzut descurajând sau neîncurajând ceea ce depăşeşte limitele convenţionalului.

Poate că astfel se explică pasivitatea legendară a tânărului român… faptul că avem exagerat de mulţi specialişti în toate domeniile dar nu se găsesc doritori pentru banii din proiectele europene, faptul că mulţi studenţi aleg să tacă la seminarii deşi cunosc subiectul, faptul că în general atât de puţini se implică, că atât de mulţi se îndoiesc de puterile lor şi nu au capacitatea de a lua decizii.

În fond nimeni nu are voie să spună că ideea ta nu e bună, nimeni nu împarte inteligenţa şi prostia.În orice caz, niciodată un om superior care are încredere în sine nu va simţi nevoia să storpşească ideile cuiva. Cei care fac asta au nevoie să se hrănească din umilinţa altora, îi convinge prin comparaţie că valoarea lor e mare.

Ca să sfârşesc, vreau să mai subliniez faptul că din punct de vedere emoţional adultul este doar o versiune mai mare a unui copil de patru ani, şi încă o versiune care îşi cunoaşte motivaţiile mult mai puţin pentru că ţine să le atribuie cauzalităţi superioare. Precum în cazul unui copil de patru ani, şi ideile unui adult trebuie lăsate să crească, să se dezvolte şi să fie încurajate pentru ca cel mai frumos lucru posibil să iasă la iveală. Nici o idee nu e prostească, nici o părere nu e absurdă. Decât dacă sfidează legile fizicii. Şi chiar şi atunci, de vreme ce înţelegem atât de puţin, cine e cel care are curajul să spună că în acel 90% pe care nu-l înţelegem nu îşi găseşte loc şi absurditatea mea?